Spuneam in acest articol cum am inceput sa alerg si cum am crescut incet-incet distantele. Am ramas cu relatarea la momentul primului marathon. Pana atunci insa, vreau sa amintesc alte 2 momente importante, petrecute tot in luna mai si care au mare legatura cu maratonul din 30 Mai.
Primul s-a petrecut pe 3 Mai la Wings for life World Run, o cursa globala ce strange fonduri pentru cercetarea afectiunilor coloanei vertebrale. Oficial, aceasta este prima cursa la care m-am inscris, am primit un numar de concurs si dreptul de a alerga.
La inscrierea pe site trebuia mentionata distanta pe care doresti sa o alergi.
A fost straniu, pentru ca initial m-am inscris cu 20 de km, apoi m-am gandit ca este foarte greu sa fac 20 km in 1h48min, asa ca, am anulat inscrierea aceea si m-am inscris cu 15 km, pentru care aveam la dispozitie 1h30min. Am alergat la ora 14, alaturi de alti 2000 de oameni, si am reusit sa parcurg 22,85 km, intr-un ritm foarte alert. Asta mi-a dat cumva incredere in mine. Terminam pe locul 146 national, din 1573 de participanti.
A urmat apoi, pe 17 Mai, Semi-Maratonul International Bucuresti.
Aici, alta poveste. Am intarziat la start 25 de minute, si am alergat ca un nebun tot acest semimaraton – 21 de km de incercari disperate de a depasi oamenii.
Dar sa ajungem in data de 30 Mai – data primului marathon. Pe scurt, stiam ca in aceasta data are loc un eveniment caritabil, un ultramarathon pentru copiii de la Valea Plopului.
La startul celor 100 de km, din Otopeni, stiam ca se afla si prietenul meu Razvan Norocel, un om cu suflet mare si un om pe care doream sa il incurajez putin cand va ajunge la Ploiesti.
Cu o seara inainte, pe 29 Mai, am avut un eveniment de vorbit in public in Galati, iar intoarcerea cu peripetii, m-a facut sa ajung la somn, undeva in jur de ora 01.00 AM.
La 06.30 m-am trezit si mi-am amintit de cursa caritabila la care mi-as fi dorit si eu sa particip. Mi-am spus ca si asa sunt obosit, nici nu m-am mai putut inscrie, nici nu m-am pregatit pentru o distanta mai lunga (cea mai mare distanta alergata pana atunci, era de 32 de km), asa ca am plecat agale, sa fac, impreuna cu prietenul si colegul meu Cristi, cateva ture de Sala Olimpia din Ploiesti (tura pe care o facem noi are 1,6 km). Am executat 2, si cumva ma resemnam ca nu voi participa la cursa catre Valea Plopului.
Am zis totusi sa mergem la intrarea in Ploiesti, pentru a-i vedea pe alergatori si pentru a-l incuraja pe prietenul Razvan. Dupa cateva momente au inceput sa treaca alergatori si la un moment dat, s-a ivit si Razvan, pe care am pornit sa il incurajam cativa km, in jurul pranzului.
La inceput mi-am spus ca voi face asta pe o distanta scurta si de pe care sa ne putem intoarce usor, dar dupa aproximativ 6-7 km Razvan a decis ca e mai bine sa se opreasca si m-a intrebat daca vreau sa continui eu cursa inceputa de el la Otopeni.
Asta a fost un moment cheie, sau ceva:))
Am zis da, si asa am primit un ‘’numar’’ pe care statea scris Razvan Norocel si care stiu sigur ca mi-a purtat noroc in ce a urmat.
Primii 15 km au fost foarte grei. Pe un drum pe care nu mai mersesem niciodata, fara pic de umbra si foarte aproape de masinile (a se citi si tir-urile) care treceau in viteza. De la Ghighiu la Blejoi, am avut cel putin 2 momente in care am zis ca vreau sa renunt, dar am continuat, pentru ca, alaturi de prietenul si colegul Cristi, si alergatorii de la ultramarathon, pasii se legau.
Un motivator foarte bun a fost si faptul ca imi reaminteam, de fiecare data cand simteam ca sunt doborat de caldura, ca ”ei vin tocmai de la Otopeni si, uite, alearga mai bine ca mine, care am inceput doar de la Barcanesti’‘.
Ajutorul si incurajarile voluntarilor pe biciclete si al oamenilor deosebiti din masinile de suport, au contat enorm. Cand ii vedeam cum ne asteapta, cu portbagajul deschis si ne ofera tot ce vrem sa mancam/bem si ne zambesc si cred in noi, va spun sincer ca ”prindeam aripi”. Poate suna cliseistic, dar fara ei, nu as fi reusit si cred ca nici ceilalti nu ar fi reusit.
La Blejoi, dupa 15 km de tras intr-o caldura grava, lucrurile s-au schimbat. Am intrat pe traseul Blejoi-Scaieni, drum pe care il mai parcursesem de cel putin 3 ori inainte. Stiam care sunt zonele in care trebuie sa ma feresc de caini, de masini, zonele fara vizibilitate, unde e alfalt si unde nu.
De obicei la Scaieni, fac dreapta si urc la Seciu, dar acum drumul merge inainte si de aici incepe parca o noua etapa.
Pe de o parte, este o zona de drum pe care nu am mai alergat niciodata, sunt sate noi, peisaje noi, un drum cu totul nou. Pe de alta parte, avem si zone cu ”trotuar” si asta conteaza mult pentru ca sunt pomi si putem alerga si la umbra si pentru ca masinile care trec sunt mai departe de noi.
Ana Maria Lungu a fost unul dintre alergatorii care m-au inspirat extrem de mult in aceasta cursa. Am intalnit-o de cateva ori pe traseu, fie ma depasea, fie o depaseam, si felul in care ea zicea ‘’pauza de tigara?!’’ zambea, si ne facea si pe noi sa zambim, iar asta conta enorm, pentru ca, pana acum 5 luni, pauza de tigara a fost prezenta 13 ani in viata mea. Ana alerga de la Otopeni si isi dorea sa faca 100 de km, pana la Valea Plopului. La momentul la care eu si Cristi am terminat cursa, Ana continua sa alerge. Absolut incredibil, mai ales ca ea alergase pe 10 mai 2015 (adica cu 20 de zile in urma) primul maraton din viața ei.
Un alt moment cheie a avut loc undeva dupa Lipanesti, cand l-am intalnit pe Eugeniu. Cum a decurs intalnirea, a relatat el foarte frumos aici. Eugeniu m-a inspirit sa continui si, desi am vorbit putin, ne-am inteles din priviri si gesturI, iar asta m-a tras inainte.
Cand I–am spus lui Eugeniu ca vreau sa termin un marathon, am inceput sa cred si eu ca pot face asta. A urmat apoi partea finala, pana la Valeni de Munte si dupa cateva opriri, apa si mancare la fiecare punct de control, si cu ajutorul lui Cristi, care initial pararise traseul, dar s-a intors, am reusit sa terminam 42 de km.
Aproape de Valea Plopului, vazandu-l din masina pe Laurentiu Moga, am decis sa cobor si sa alerg/merg putin si cu el. Am descoperit sus, ca de la momentul intalnirii cu el, am mai parcurs inca 3 km. Aventura se termina la 45 de km, iar eu aratam asa.
Nu as fi reusit sa termin aceasta cursa daca nu ar fi fost langa mine: Ana, Cristi, Alin si Andreea, Razvan, Ana Lungu, Eugeniu, Laurentiu, Daniel, Gabriel, Didina, Doru, Florin, Dan, minunatul fotograf Radu Cristi si toti alergatorii de exceptie care au participat la acest ultramarathon caritabil, organizatorii de exceptie si voluntarii absolut minunati, implicati in aceasta cauza + copiii de la Valea Plopului ce au fost si ei un factor extrem de motivator.
Ce am facut e nici macar nu poate fi comparat cu ce au reusit ei sa faca – 50.000 de lei pentru Asociatia Pro Vita.
Filmele de mai jos spun mult mai bine ca mine povestea evenimentului, dar eu v-am spus povestea mea.
Finalul?
Finalul nu e asta, pentru ca acesti oameni exceptionali, au sadit in mintea mea ideea ca as putea sa alerg si eu 100 de km si as putea face asta pentru o cauza sociala.
Revin cu detalii, pentru ca gandul a inceput deja sa se transforme intr-un plan, iar planul va trebui concretizat in realitate 🙂
Iulian
IULIAN ȘERBAN 
Frumos Iuliane! Baftă! Păstrează determinarea pe care o ai acum, te va ajuta mult la cursele viitoare 🙂 Și eu m-am bucurat atunci că m-ai ajuns din urmă, alergam de ceva vreme singur și începea din cauza căldurii să se clatine puțin psihicul 🙂 Să ne auzim de bine!
Eugeniu, my friend, facem sa fie bine si alergam de placere. Sa ne vedem sanatosi!